Publicat în Recenzii

In spatele usilor inchise – B. A. Paris [recenzie]

 

res_a392715a274c1adcd6d133440bbf3cf0_450x450_sh5l

Un roman care te ține cu sufletul la gură, ești nerăbdător să afli mai multe, dar în același timp ți-e teamă de ce vei afla! Rar mi s-a întâmplat să îmi fie teamă de ceva ce urmează să se întâmple într-o carte, căci atunci când citești În spatele ușilor închise știi că ce urmează te va șoca și vor fi lucruri foarte, foarte urâte pentru personajul principal.

Povestea în sine este oarecum clișeică dacă, la fel ca mine, nu ai ratat nici unul dintre 282 de episoade din Criminal Minds, și nici unul dintre spin-offurile sale. Adică nu e neapărat o lipsă a cărții, ci doar a faptului că e greu să te mai ia prin suprindere povestea în sine. Dar felul în care este construită și tempoul său sunt ceea ce te fac să rămâi lipită de carte până la sfârșit.

Cartea începe de undeva din mijlocul acțiunii, cu o scenă de familie perfectă, pentru invitații la cină, dar cu multe indicii că ceva este cu adevărat greșit din vocea naratorului, care este cea a personajului feminin principal. Indiciile sunt suficiente să te facă să vrei să știi exact ce se întâmplă în acea casă, cu acea familie. Din acest moment începe un joc între trecut și prezent, în care ni se oferă atât detalii despre prezent, cât și din trecut, suficiente cât să te agațe în acțiune, dar șă să fie lămuritoare. Nu îmi plac acele cărți în care acest joc între planuri este prea confuz.

Grace este o tânără care a răzbit prin forțe proprii, dar care are o responsabilitate care îi face găsirea partenerului de viață o misiune aproape imposibilă. Cu mult timp în urmă și-a asumat responsabilitatea îngrijirii surorii sale, cu sindrom Down, de la niște părinți ce nu o doreau. Millie împlinește în curând 18 ani și va trebui să vină să locuiască alături de Grace, ceea ce alungă orice posibil pretendent.

Când Grace îl întâlnește pe Jack Angel totul este pur și simplu mult prea bine pentru a fi adevărat, dar Grace este atât de dornică să își găsească jumătatea perfectă, aceea care o acceptă pe Millie, încât astupă vocea rațiunii și se mărită cu el. Iar calvarul începe din ziua nunții lor…

Din acest punct alternanța dintre trecut și prezent este mai alertă, iar acțiunea se accelerează, exact ca într-un film. La un moment dat nici nu mai știi dacă citești ori te uiți la un film, însă ești foarte curios să vezi ce se întâmplă, cum reușește Grace să facă față unui psihopat. În privința lui, autoarea nu și-a dat silința pentru a-i crea ceva unic, povestea lui este aceea clasică, a copilului abuzat, ce devine abuzator. Este inteligent, iar asta face ca metodele sale să fie ingenioase, să fie aproape mereu cu un pas înaintea lui Grace.

La un moment dat rămâne doar curiozitatea de a cunoaște deznodământul, iar acesta este unul interesant și surprinzător. Este partea care mi-a plăcut cel mai mult din carte, chiar mai mult decât felul în care este creat climaxul acțiunii.

În privința personajelor, B. A. Paris a făcut o treabă excelentă cu Millie, sora lui Grace, pe care a creat-o pur și simplu încântătoare, dar mi-ar fi plăcut ca Grace și Jack să fie mai bine conturați. Cred că acest lucru ar fi dat mai multă personalitate cărții.

Am citit cartea în engleză, dintr-un motiv foarte pragmatic. Pe Kindle costă doar 5 dolari și am descărcat-o instant, am terminat-o de citit înainte ca măcar o comandă a cărții în format fizic să fi fost preluată de un operator. Cartea se poate citi dintr-o singură sesiune. Iei cartea, te așezi frumușel și te mai ridici când ai terminat-o.

Dacă însă a o citi în engleză nu vă este tocmai la îndemână, ori mirosul cărții tipărite întrece orice dispozitiv, puteți comanda cartea de pe Libris și aveți transportul gratuit pentru ea.

Publicat în Recenzii

Palatul puricilor – Elif Shafak [recenzie]

23212734

 

Ai vrea să cunoști Istanbulul dincolo de recenziile din reclamele agențiilor de turism? Ai vrea să cunoști Istanbulul prin locuitorii săi? Dacă da, atunci trebuie să citești această carte neapărat. Sau poate ai vrea să cunoști niște personaje originale, bine conturate, amuzante sau triste, dar atât de reale…

Citind Palatul puricilor, te simți ca acel vecin care știe totul despre vecinii săi de scară, care este capabil să tragă cu ochiul și urechea în sufrageria tuturor vecinilor. Iar Palatul puricilor nu este orice bloc, orice scară, ci a adunat în locuințele sale cea mai diversă lume a Istanbulului, mostre ale diferitor medii sociale, nivel de educație, ocupații, preferințe. Îi cunoști pe toți. Dar nu toți în același timp, căci ei interacționează destul de limitat. Elif Shafak ni-i prezintă treptat, în povestioare, întorcându-se din când în când în alt apartament.

Personajele sunt delicioase, ele făcând practic întregul roman. Celal și Cemal, coafori, Tijen, casnica obsedată de curățenie, Amanta tristă, te vor cuceri în totalitate. Când povestirea se mută în alt apartament, le duci dorul, dar ești curios și ce se întâmplă aici. Printre picături aflăm și o mulțime de detalii despre Istanbul și Turcia. Partea laică. Așa cum ne-a obișnuit Elif Shafak, religia nu face parte din viața personajelor sale, poate doar tangențial la unii dintre ei. Asta am simtit-o ca o lipsă în acest roman. Având în vedere că un procent covârșitor al populației Turciei sunt musulmanți practicanți, dincolo de cutume sau tradiții, nici unul dintre locuitorii Palatului Bomboana nu este practicant. În afară de câteva personaje care practică o formă de religie din inerție, culturală, vagă, ce nu și-o pot explica nici ei, Elif Shafak nu s-a aplecat absolut deloc asupra acestei categorii de turci.

Este o carte care se citește ușor, îți dă o stare de bine, iar când o lași din mână rămâi cu gândul la personaje, curios să afli ce au mai făcut, de parcă i-ai cunoaște în viața reală, ar fi proprii tăi prieteni sau vecini. Iar sfârșitul îți oferă o surpriză de proporții, pe care nici măcar nu îl intuiești pe parcursul cărții.

Publicat în Recenzii

Lapte negru – Elif Shafak [recenzie]

601098

Să devii mamă nu este ușor, iar schimbările produse de o mogâldeață de 3 kg pot da peste cap chiar și cea mai echilibrată femeie. Când creativitatea este ocupația ta de bază, iar termenul „acasă” înseamnă în fiecare zi alt loc, atunci trebuie să te pregătești psihic pentru a ți se întoarce universul pe dos.

Personajul principal al cărții Lapte negru este însăși autoarea, care se confruntă cu depresia post-partum, după nașterea copilului său în 2006. Incertitudinele ei sunt întruchipate de un harem de femei în miniatură, care îi apar în cale, în timp ce se străduiește să fie o mamă bună, dar și să-și regăsească ce se temea că a dispărut: creativitatea.

Ea întruchipează nesiguranța femeii de carieră, care își dorește să fie un părinte bun, dar să-și continue activitatea profesională. Totul este spus cu omor, într-un mod original, care ascunde o profundă introspecție, într-un proces de cunoaștere de sine. De asemenea, tratează și practicile culturale ale unei societăți patriarhale, pe care o privește cu o oarecare detașare, prin prisma experienței sale în afara țării sale natale (Turcia).

Comparând Lapte negru cu celelalte romane ale lui Elif Shafak, diferența este foarte mare. Are același stil jucăuș, fluid, fraze bine construite, un scris îngrijit, dar mult mai relaxat decât Onoare sau chiar și Palatul puricilor. Nota autobiografică este clară, din tonul personal, până la modul total subiectiv de scurgere a timpului.

Am citit cartea la scurt timp după ce am născut, m-am regăsit mult în nesiguranță, în reticența la schimbare, în efortul de a menține lucrurile „ca înainte”. Recomand această carte femeilor ce urmează să devină mame, conține multe informații utile, sau celor care sunt interesați de evoluția unor scriitoare după experiența maternității, căci ea vorbește și de alte scriitoare celebre, care au trecut prin această experiență, precum Virginia Wolf sau Sylvia Plath.

Cartea a apărut la Editura Rao, în 2012, dar se mai poate găsi în librării sau online, spre deosebire de Sângele florilor, pe care nu am mai văzut-o de ceva timp online.

Publicat în Recenzii

Sangele florilor – Anita Amirrezvani [recenzie]

sangele-florilor-produs_galerie_mare

 

Dacă citești această carte și vei privi un covor persan cu aceiași ochi ca înainte, înseamnă că nimic nu te mai poate impresiona în această viață.

Cred că nu există o persoană trecută de 30 de ani să nu fi avut cândva în casă un covor persan. Adică acelea pe care le cumpăram înainte de Ikea și Praktiker. Când eram copil, le uram, căci erau grele, înainte de Crăciun, de Paște și cândva în mijlocul verii îl căram în spatele blocului, îl așezam pe bătător și îl agresam fizic de îi mergeau fulgii. La un moment dat, când nu se mai punea problema cărătului la bătător, am înțeles că, de fapt, covoarele persane nu sunt [doar] cele pe care toți copiii cartierului le urau, dar care erau mândriile mamelor noastre, ci povestea lor este mult mai frumoasă, mai complicată, mai valoroasă.

Prima carte ce mi-a deschis însă ochii asupra artei covoarelor persane este Casa de lângă moschee de Kader Abdolah. Dar Sângele florilor de Anita Amirrezvani este mult mai frumoasă și mai profundă, căci destinul personajului principal este atât de legat de acest meșteșug, încât ajunge să depindă total de el.

Povestea începe în Persia secolului al XVII-lea, într-un sătuc uitat de lume, cu o familie de țărani simpli, format din părinți și o fiică. O predicție fatidică a lui Hajji Ali întunecă existența simplă a unei fete de 14 ani, care se apropie de vârsta căsătoriei cu nerăbdare. tatăl acesteia moare, ceea ce face ca mama și fiica să rămână complet neajutorate. Oferta unor rude din orașul Isfahan, de a veni și a locui cu ele devine o salvare pentru cele două, dar nu face decât să le complice și mai mult existența.

Viitorul unei orfane de tată, într-o lume complicată și scindată social nu este foarte ofertant. Romanul este un carusel, care urmează viața tumultoasă a tinerei. Aceasta ajunge într-o căsătorie temporară, dar renunță la aceasta, deși se dovedește a fi profitabilă financiar. Ea cunoaște succesul și eșecul, fericirea și tristețea, trece de la tânăra vulnerabilă la femeia puternică și de succes, totul prin intermediul meșteșugului pe care îl stăpânește ca nimeni alta.

Ea face sacrificii enorme de dragul mamei ei, pentru a-i oferi un trai decent atunci când bătrânețea și boala o ajung. Inocența ei de pe vremea când locuia în satul liniștit, alături de părinți devine o istorie îndepărtată, după mutarea sa la Isfahan, când cutumele și ipocrizia societății o forțează să ia decizii grele. Dar ea reușește să răzbată într-o lume dominată de bărbați, fără ajutorul acestora.

Este o carte ce te ține cu sufletul la gură, care te face să suferi prin prisma personajului principal, care te frustrează, căci nu poți schimba nimic și care îți lasă o dulce-amară admirație față de un meșteșug aproape apus.

Anita Amirrezvani este o autoare născută în Teheran, Iran. La vârsta de numai 2 ani părinții ei divorțează și ea se mută în San Francisco împreună cu mama sa. De la 13 ani revine în Iran pe perioada vacanțelor. Atunci descoperă Isfahanul, într-o scurtă excursie de 2 zile, suficiente pentru a-i crea o impresie ce o va urmări întreaga viață. Revoluția din 1978 o prinde în Iran, pe când avea 17 ani. Acum predă literatura la California College of the Arts și  Sonoma State University. Este autoarea a două romane, Sângele florilor (The Blood of Flowers) și Equal of the Sun, ce nu a fost tradus încă la noi, a cărui acțiune se desfîșoară în Persia secolului al XVI-lea.

Publicat în Recenzii

Casatorie de placere – Tahar ben Jelloun [recenzie]

tahar-ben-jelloun---casatorie-de-placere---c1_1

Un titlu ce ne duce cu gândul la romantism sau erotism, ce se dovedește înșelător, având în vedere substratul mult mai serios al acestui roman. Un roman frescă a unei lumi exotice, în plină metamorfoză, marcată de tulburări sociale, discriminare și reașezare socială.

Căsătoria de plăcere este o fațadă pentru a expune o societate divizată din Nordul Africii, în care a avea pielea închisă la culoare era un defect, iar practicile sociale, atribuite generic religiei, sunt departe de a fi islamice ori morale.

Autorul descrie viața a două generații – negustorul de condimente, Amir, și a fiilor săi rezultați din căsătoria de plăcere a acestuia cu Nabou, o africancă din Dakkar. Cartea începe plină de erotism, cu întâlnirile dintre Amir și Nabou, o poveste de dragoste exotică, ce îl face pe Amir să o ia cu el pe Nabou în Maroc, contrar obiceiului celorlalți negustori, care se bucurau de aceste soții de ocazie doar în timpul călătoriei.

Din momentul în care Nabou pășește în casa primei soții, Fatima, marocancă dintr-o familie bună, aleasă de familia lui Amir pentru el, cartea se transformă într-un adevărat manifest social. Scenele care descriu iubirea dintre cei doi sunt tot mai rare, predominând cele în care descoperim suferința lui Nabou, forța de care are nevoie pentru a răzbate. Ne sunt prezentate tot felul de obiceiuri marocane, practici ale societății marocane de acum 50 de ani, evoluția ca femeie a lui Nabou. De la tânăra care adora un zeu metamorfozat într-un copac, de care își lega năzuințele, până la mama a doi băieți, nevoită să se descurce singură, după moartea soțului.

Tahar ben Jalloun face ceea ce mult prea puțini scriitori fac, o distincție clară între religia islamică, perceptele sale și practica musulmanilor în anumite perioade și locuri. Acesta demască ipocrizia cu care bărbații puneau pe seama Islamului căsătoriile de plăcere, comportamentul cu soțiile etc.

Partea a doua a romanului, care descrie viața celor doi fii gemeni ai lui Nabou, Hasan și Housein, este povestea rasismului și a imigranților negri din inima Africii. Unul dintre gemeni este alb, iar celălalt este negru, diferența dintre ei fiind atât de mare încât majoritatea nici măcar nu cred că ei sunt cu adevărat frați. Fratelui cu pielea închisă la culoare îi este greu să demonstreze poliției că este fiul unui marocan și este deportat în țara de origine a mamei. Fiind supus unor nedreptăți și remarci rasisite întreaga sa viață, acesta este mereu tulburat de nedreptatea existentă în societate, se simte mereu în locul nepotrivit. Acesta este foarte curios să cunoască îndeaproape țara natală a mamei sale, de aceea nu este neapărat deranjat de deportare, o folosește ca pe o călătorie inițiatică, dorind să reajungă în Marocul natal pe ruta folosită de majoritate emigranților negri.

Cât timp nu folosim această carte pentru a generaliza, totul este minunat. Unii cititori fac greșeala ca citind o singură carte despre o țară gen Maroc, Iran, Iraq, Aganistan, să considere că ea reprezintă adevărul total despre acea țară. Cu siguranță nu putem defini întreg Marocul prin experiența lui Amir. Nici măcăr toți negustorii din Fesul anilor ’50 prin intermediul lui Amir. Dar putem admite că asemenea lucruri s-ar fi putut întâmpla, căsătoriile de plăcere au existat, căsătoriile aranjate de asemenea. Dar putem folosi cartea pe a creiona noi tușe imaginii imigrantului zilelor noastre.

Cu siguranță nu regret că am cumpărat această carte, că am citit-o. Se citește extrem de repede, în două seri am terminat-o. Se poate citi chiar și într-o singură sesiune, pentru cititorii antrenați, dacă există timpul necesar. Rămâi la sfârșit cu sentimentul că ai aflat multe lucruri noi, că ți-ai îmbogățit cultura generală, că ai cunoscut personaje bine conturate, în special cele feminine. Lala Fatma și Nabou merită a fi cunoscute, iar Amir, Hasan și Housein sunt 3 bărbați total diferiți, departe de ideea așa tată, așa fiu.

Publicat în Recenzii

Identitati secrete [seria Alina Marinescu] – Monica Ramirez [recenzie]

22407538_1506741519407865_1633614238_n

Când credeai că o carte nu îți poate oferi mai mult suspans, că primul volum a ridicat ștacheta mult prea sus și ai o surpriză de proporții. Identități secrete, volumul 2 al seriei Alina Marinescu, îți oferă la fel de mult suspans ca primul volum și încă ceva în plus: o maturizare a personajelor și o nouă dinamică extraordinară dintre ei.

Dacă primul volum, Asasin la feminin , m-a lăsat cu gura căscată, al doilea volum nu m-a lăsat nici măcar 30 de minute să mă odihnesc înainte de a lua volumul 3 (avantajul de a începe o serie după ce au apărut toate volumele). De ce aș fi avut nevoie de odihnă? Pentru că niciodată nu am citit cu atâta înfrigurare și grabă ultimele pagini ale unei cărți, în căutarea unui semn de viață al unui personaj. Mi-aș fi dorit să stăpânesc mai bine tehnica citirii pe diagonală, ca să aflu mai repede ce s-a întâmplat cu Alex.

Dar să începem cu începutul. Cel de-al doilea volum începe cu relația tensionată dintre Alina și Alex. Ei au reușit să evadeze din ghearele SSO și sunt înrolați în Elite, o organizație atât de secretă încât ea oficial nu există, nu are siglă sau angajați oficiali. Pentru ei este un pas în față, căci în timp ce pentru SSO ucideau oponenții regimului comunist, acum luptă împotriva terorismului mondial, dar rămân multe chestiuni etice care le tulbură conștiințele. Alina își pune sub semnul întrebării propria identitate și mai ales iubirea dintre ea și Alex. Relația tumultoasă dintre cei doi le afectează munca, motiv pentru care Alina pleacă la filiala din Paris a Elite, ceea ce pentru Alex este devastator.

Descoperim două personaje evoluate. Alina nu mai este tânăra nesigură, aflată mereu în umbra lui Alex, eleva lui, cea care acceptă orice urmă de iubire din partea lui, căutând cu nesaț în ochii lui orice umbră de tandrețe. Acum este partenera lui pe teren, un membru al echipei, iar în privat nu se mai mulțumește cu firmiturile de afecțiune ale lui Alex. Își dorește totul, acel tot de care este conștientă că este absolut imposibil în lumea lor, a spionilor. Alex, în schimb, iese din carapacea indiferenței și a mașinii perfecte, ce dezvoltă și pune în aplicare misiuni perfecte. Sentimentele pentru Alina îi întunecă judecata, dar nu reușește să depășească zidul ridicat de ea.

Momentul sincerității lui Alex, atunci când îi dezvăluie secretul ce îl măcina, o îndepărteaza definitiv pe Alina. Alex este omul care de două ori i-a răpit libertatea. Prima dată forțat de SSO, dar a doua oară deoarece nu o poate lăsa liberă. După acest moment nimic nu mai este la fel între ei și în ciuda eforturilor lui, nu o poate recâștiga.

Dar să nu credeți că astea sunt toate surprizele acestui volum. Acesta, pe lângă multele misiuni în care sunt implicați cei doi, împreună sau separat, aduce o mulțime de personaje noi, care ne ajută să îi cunoaștem pe cei doi în profunzime. Aceste personaje sunt mult superioare lui Mihai și Irinei, cele două persoane sordide, călăii SSO, cu aceste personaje Alina și Alex interacționează complex, dezvăluindu-i în multe alte contexte, în afara jobului lor de spioni.

Dacă despre primul volum am spus că îți crează o tensiune interioară, o nerăbdare de a vedea ce se întâmplă mai departe, acesta declanșează o furtună. Am citit cartea în mai puțin de 24 de ore și apoi am început volumul 3, căci nu mai puteam tempera curiozitatea. Suferința Alinei este atât de palpabilă, Alex este atât de uman în trăirile lui, dezgolit de masca indiferenței și răcelii primului volum, încât nu poți lăsa cartea din mână.

Nu pot decât să vă spun lectură plăcută, nu aveți cum să ratați o astfel de serie!

Publicat în Recenzii

Viata e usoara, nu-ti face griji – Agnes Martin-Lugand [recenzie]

22291672_121771918464233_1085038208_n

Alegi o carte cu un titlu ce sugerează ceva facil. Dar drama Dianei este coșmarul oricărei femei, căci o găsim la câțiva ani după pierderea soțului și a fiicei într-un teribil accident. Încearcă să facă față sentimentului de vinovăție a supraviețuitorului, de a-și continua viață fără să simtă că își trădează soțul și fiica.

Viața e ușoară, nu-ți face griji începe oarecum clișeic și poate în alte circumstanțe aș fi abandonat cartea înainte să ajung la partea cu adevărat interesantă. Diane îl întâlnește pe Olivier, bărbatul prea bun ca să fie adevărat, frumos, răbdător, iubitor, terapeutul perfect pentru traumele Dianei. Si o bună bucată din carte vedem relația celor doi, care este plictisitor de perfecta. Cafeneaua literară a Dianei merge excelent, relația merge excelent. Dacă romanul s-ar fi oprit atunci, pentru mine ar fi fost un eșec, dar am continuat să o citesc, căci citisem pe un alt blog că acesta este stilul autoarei, pornire mai lentă, dar sfârșit fulminant.

Dar Diane îl întâlnește la o expoziție de fotografie, unde o dusese Olivier, pe Edward, care redeschide pentru ea un episod pe care îl considera închis: șederea ei în Irlanda, despre care mai pomenise ocazional. Abia acum începe partea interesantă a cărții.

Dinamica dintre Diane și Edward este fascinantă, este tipul de relație la care trebuie să muncești, să sacrifici, dar pentru care merită să lupți. Între ei există energii și vibrații evidente pentru toți, dar pe care îi separă demonii Dianei: ea consideră că nu se poate apropia de nici un alt copil, că ar însemna să o trădeze pe Clara, fiica pe care a pierdut-o. Vederea oricărui copil, apropierea de oricine, o paralizează, o face să își piardă controlul greu câștigat.

Cartea poate fi citită separat, de sine stătătoare, fără să simți că ceva din poveste lipsește, că ar mai exista o parte despre care nu știi nimic, așa cum am făcut eu. De fapt, această carte este continuarea poveștii din Oamenii fericiți citesc și beau cafea. În acest prim roman o găsim pe Diane imediat după tragedie și aflăm începutul relației cu Edward. Dar după ce citești partea a doua, mai greu te montezi să citești partea întâi. Acum aș citi prima parte doar ca să completez toată seria de cărți a acestei autoare. Căci atunci când citesc ceva ce îmi place de un autor, tind să îi citesc cam tot ce a scris.

Romanul este emoționant, subiectul este extrem de sensibil, merită citit, cu siguranță. Se citește ușor și repede și îți lasă un sentiment plăcut la sfârșit.